Octombrie 2007

"Am inventat notiunea de femeie independenta pentru ca ne saturasem sa ni se spuna fete batrane".

aseara am vazut ratatouille. motivul pentru care nu l-am vazut pana acum a fost simplu: un prieten "trendinez" mi-a zis ca e nashpa. "a luat disney pixaru si au stricat tot. abureala americaneasca despre sansa egale si prostii motivationale".  eu am incredere in prietenul meu trendinez cand e vorba de muzica, filme, petreceri... you know... kestii trendy.

asa cum am incredere in prietena mea super-posh cand tre' sa ma hotarasc ce asortez la rochia galbena. asa cum am incredere in prietenul meu computer geek cand apare chestia aia ca am facut ceva illegal si o sa se duca naibii pe reboot toata frumusetea mea de hard. asa cum la prietenul meu intelept si profund ma duc pentru sfaturi de job. si, desigur, sa nu uitam prietena din copilarie care ma stie mai bine decat oricine si e cea mai in masura sa ma sfatuiasca daca e sau nu momentul sa fiu eu cea care da un sms. cu totii avem prieteni carora le acordam o "specializare" sau mai multe. ii creditam cu alegerile noastre.

dar mie aseara mi-a placut ratatouille. mi-a placut soricelul cu darul lui anacronic pe care voia doar sa si-l foloseasca. si mi-a placut criticul ala mare si rau care in final se face un simpatic ce intra in jocul nebunesc al unui copil de dragul gustului unei tocanite ce-i amintea de copilarie. imi plac filmele "disney style", cu minuni si sentimente marete si adevaruri profunde si happy ending. si nu vad de ce sa nu o recunosc.

si ma gandesc ca poate uneori urmam sfatul celor din jur doar pentru ca ne e lene sa ne facem propria opinie. ca ne e mai comod sa luam o parere "de-a gata", indiferent daca e vorba de lucruri grave sau doar de un desen animat. ca putem transfera pe umerii altcuiva motivul unui eventual esec. unde ar trebui sa inceapa (sau se sfarseasca) creditul pe care il punem (conditionat sau nu, filtrat sau nu) in ceilalti?

.... acum aproape un an va povesteam despre sirul de interviuri finalizate apoteotic nu cu un job ci o "propunere indecenta". well, iata cum se inchide cercul, caci viata nu da lectii pe jumatate:

amici de ceva vreme, ne pierdeam vremea impreuna din ce in ce mai des. am fost la film, sa cautam jucarii pentru soru-sa mai mica, am fost la baute si am stat la povesti pana dimineata. ne-am cunoscut prietenii si ne-am povestit intamplari din copilarie. cand nu ne-am vazut mai mult de-o saptamana ne-am trimis siruri lungi de sms-uri ajungand sa declaram spontam si cu elanul pe care ti-l da dialogul indirect "bai, mie mi-e dor de tine!".  ce mai, tensiunea se acumula intre noi, atractia era evidenta. si gandurile mele de "what if..." imboboceau ca zambilele primavara...

si-a venit seara decisiva: m-a invitat sa mancam intr-un loc romantic. "this is it, girl" mi-am zis cu un zambet tamp pe fata, in timp ce ma epilam si-mi smulgeam sprancenele, precum bine stim din grey's anatomy, intrebandu-ma daca chiar sunt pregatita sa fac asta... a comandat vin rosu si i-a spus chelnarului sa aprinda lumanaricile de pe masa. la desert, s-a aplecat peste masa si m-a prins de mana. inima-mi statea sa pocneasca de emotie si anticipare. "draga mea", zise el cu cel mai suav zambet, "intre noi doi e o chimie perfecta. trebuie sa vii sa lucrezi pentru mine, iti fac o oferta sa n-o poti refuza".

i-am zis ca ma mai gandesc si-am plecat acasa.

deci e demonstrat stiintific: o femeie care plange e mai putin luata in serios decat un barbat care plange. nu-ti trebuie harvardu' ca sa ajungi la concluzia asta - femeile plang prea des si sunt etichetate ca overemotional/irrational/too fucking sensitive si ajung sa nu te mai impresioneze ori de cate ori se pun pe bocit: toate plang si toate plang prea des, nu se mai diferentiaza.

dar cand vezi un tip plangand poate ar fi bine sa te gandesti ca n-o face pentru ca e rupt de durere/emotie/sensibilitate, ci pentru a manipula/provoca/soca cu un tool de persuasiune pe care, iata, femeile l-au brevetat dar are efecte maxime folosit de barbati.

hm... eu nu-mi amintesc sa fi avut vreo intamplare cu vreun baiat care sa planga. sa inteleg ca-s prea usor de convins/imbarligat/pacalit si deci n-a fost nevoie de folosirea arsenalului secret? adevarul e ca ma tot gandesc zilele astea ca as fi castigat poate niste batalii cruciale daca as fi spus "nu" atunci cand mi s-a cerut intelegere/s-a facut apel la sentimentele mele/mi s-a promis marea cu sarea daca/mi-am lasat deschisa inima...

raspunsurile pe care le cauti nu sunt aici. oricat de multe pages ai rasfoi.

Roma... Un oras in care aerul are gust de imortalitate solemna... In care la fiecare colt te intampina o farama de istorie dramatica, mareata, inaltatoare... In care arta te cuprinde ca bratele unei femei flamande furandu-ti sufletul pe veci... Roma e un oras al indragostitilor, al nemuririi, al mortua est, quo vadis Domine si alte d-astea grele.

Deci concluziile primei vacante la Roma (rog remarcati de asemenea referintele catre alte opere, de data asta cinematografice, v-am zis ca orasu asta e inspirational...):

- banii nu au nationalitate; dupa prima panica "we are from... we are from... de unde-i zicem ca suntem, fata?? ca astia urasc romanii, acu' ne-am gasit si noi sa venim in Italia..." ne-am dat seama ca totusi reactia la card este aceeasi indiferent de ce natie esti;
- nu putem nega ca au o problema cu romanii, ne-am auzit pe langa regulamentarul "ciao bella" si vreo cateva mormaituri in care era ceva cu putana si "tiganii borati"; si sincer, ii cam inteleg, o gramada de cersetori si copii la furat vorbeau intre ei pe romaneste;
- cu toate astea tot de fucking Dracula ne-au intrebat cand cu agatamentul in club, ma asteptam la mai multa creativitate de la italieni;
- pietrele alea au stat in orasul ala cinci mii de ani, sper sa mai stea pana ies la pensie - nici fontana di trevi n-am apucat sa vedem, caci e pusa foarte prost, dincolo de zona de shopping, de care, logic, n-am mai apucat sa trecem decat dupa lupte grele in care a trebuit sa sacrificam toate economiile noastre cultivate cu greu.
Bonus apartamente exact ce trebuie, zona piata Navona/Campo del Fiori.

dupa ce iei la bord un numar considerabil de beri face sens :)

Daca apare un gandacel ratacit pe perete, il pocnesti scurt cu papucul, strambi un pic din nas ca ai murdarit peretele si gata. Dar cand ai de luptat cu hoarde de sobolani care-ti rod si creierii, guzgani hidosi care-ti cutremura sufletul, trebuie multa otrava, mult venin, ca oricum iti distrugi ficatul si ramai stricat la cap pe viata. Asa e si in dragoste.

Temperatura de afara e invers proportionala cu ipocrizia careia ii esti expus, de parca odata cu hainele groase oamenii din jurul meu isi pun si masca de-i deranja probabil asta vara. Oameni care se deplaseaza numai cu gipanu se vaita de trafic si fac apologia metroului. Salariati multinationali cu pachete generoase se intreaba de ce e cafeaua in dorobanti asa scumpa.Managerii vorbesc de sindicate. Ne felicitam reciproc de succesele toamnei. Aparem zambareti la toate manifestarile cultural artistice din urbe si industrie. Tre' sa refac serios stocul de lamaie ca mai e mult rau pan' la sandale.

E reconfortant cand te intorci pe calcaie si pleci sa stii ca cel lasat in urma te-ar primi inapoi oricand. Iti da un sentiment de siguranta, chiar daca recunosti sau nu. Te simti special, doar esti cel mai bun lucru care se poate intampla cuiva. Doar ti-a spus in clar chestia asta. Te va iubi mereu, orice s-ar intampla. Va fi acolo mereu pentru tine. Tu poti sa te duci sa-ti urmezi visele, iubirile, piticii de pe creier.

Stiu, pentru ca am fost si eu acolo candva.

Dar ... e un fenomen ciudat, cu doua taisuri. Am ajuns in timp sa-l dispretuiesc cumva pe cel lasat in urma o data pentru incapacitatea lui de a ma pastra, apoi pentru slabiciunea lui fata de mine. In momentele cand voiam sa ma intorc ma uram ca nu sunt in stare de mai mult, ca nu-mi tin promisiunea de a ma rupe si merge mai departe. Intoarcerea ar fi fost, credeam eu, o infrangere si nu voiam sa-i dau satisfactia asta. Cand am aflat ca promisiunea a fost rupta m-am simtit, tot eu, tradata. Eu, cea care parasisem, m-am simtit parasita. De parca relatia ar mai fi existat. Nici macar nu contau sentimentele, oricum erodate de toata argumentatiile absurde, pur si simplu disparuse plasa de siguranta.

Dar o data in viata mi s-a intamplat si mie sa ajung in locul celui caruia i s-a intors spatele si a promis ca va fi acolo oricat va fi nevoie. Ca va astepta si va iubi la fel. Si am inteles de ce e atat de greu sa fii cel care face asemenea legamant. Daca tu stai pe loc, el, celalalt, care evolueaza si traieste, nu te va mai recunoaste sau, mai rau, iti va vedea numai acele laturi pentru care a decis sa plece. Daca mergi si tu mai departe (indiferent de ce simti si crezi in sufletul tau), ii vei confirma doar alegerea facuta cand a plecat, caci nu te-ai tinut de cuvant.

Nu exista solutie sau dezlegare la promisiunea asta. E un blocaj, ca si cum ai incerca sa manevrezi o masina careia i-ai calculat gresit dimensiunea. Nu poti merge inainte, nu poti da inapoi. Poti doar sa abandonezi masina acolo unde e, in mijlocul drumului.

Azi dimineata m-am trezit gandindu-ma ca de fapt si eu sunt un capsunar.

Ca si ei, am plecat de acasa de tanar sa-mi implinesc visul de a avea o viata mai buna ca a parintilor mei. Patroni occidentali m-au apreciat pentru ca sunt serios, muncitor si stau mai mult la birou pe mai putini bani. Am fost mereu politicos, atent, la locul meu, permeabil la tot ce trebuia sa invat. Am deprins repede limba si limbajul lor, asa ca atunci cand din intamplare ajung inapoi acasa nu-mi prea mai gasesc cuvintele in romana.

Prieteni si familie sunt la o mie de mile departare, trimit doar din cand in cand bani sa-si puna termopane noi si taieturi din ziare sa se laude la vecini cu reusitele fiului lor plecat sa lucreze la straini. Cand de Craciun ma duc la ei ma simt stingher. Nu-mi recunosc pe strada prietenii din copilarie, dar cand cineva ma saluta caut sa duc discutia spre domeniul meu la care sunt atat de bun si le explic ce bine e "acolo afara".

Pe undeva probabil voi ramane mereu un emigrant. Un altoi reusit sau amar intr-o jungla ce plateste mai bine ca acasa dar n-o sa fie niciodata "acasa".

Dar de indata ce incepe sezonul de capsuni sunt iarasi plin de energie si pe val. Asa ca mi-am baut cafeaua, mi-am pus costumul office si am plecat sa culeg capsuni multinationale :)

"bloggeri nu musca si pot fi abordati de oamenii de piar omeneste, nu ca ziaristi"

eu zic ca baietii aia speciali de stiu CSR si alte lucruri minunate ce unesc internet/digital/newmedia/whatever cool term de PR si muribunda presa offline in noua specie de jurnalism al viitorului (mi-a crapat capul, jur, la cele mai multe prezentari n-am inteles nimic, e clar ca-s depasita) sa faca o campanie de intrajutorare, educare si reabilitare sub generoasa platforma "incredibil. si ziaristii sunt oameni".

mi-am dat seama ca sunt genul gelos. nu stiu daca la nivelul ala patologic de apare in filme urmarind bolnav o persoana si facand scene penibile, dar damn! sunt geloasa. rau. mi se accelereaza pulsul si am o senzatie de greata atunci cand... atunci cand sunt geloasa.

si ma intreb: gelozia e semn de dragoste sau de orgoliu ranit? e o manifestare a "posesiunii" sau doar groaza ca pierzi in favoarea altcuiva? gelosul e puternic sau slab? victima sau calau?

minciuna, odata administrata, te imunizeaza (ca un vaccin). minciuna are darul sa te ajute sa preiei controlul. pentru ca nu mai crezi. nu mai vrei sa crezi. am mai zis asta, stiu, dar azi am avut confirnarea practica intr-un mod amuzant: am ars rapid 16 etape (invitat la cafea la pranz-vorbit generalitati-condus acasa-sms seara-alta cafea dar mai pe seara-sms si sunat dupa-condus pana la usa etc etc tot tacamul pana la "it's not you, it's me") in 30 de secunde. cu intrebarea corecta si un ranjet pe fata: "stiu cum se termina filmul asta, voi ramane mereu speciala".
in urmatoarea etapa logic dpdv darwinist ar trebui sa incep sa mint. cred ca as putea face performanta. si un studiu practic al subiectului.

Mi se taie genunchii.

Secunda aia intre verticala si ciment (care o sa-mi scorojeasca urat pielea de-o sa-mi supureze vreo 3 saptamani, ranile se inchid greu la genunchi) are ceva magic, are linistea secundei de dinaintea alarmei de dimineata.

Bucata aia atemporala, suspendata parca de sprancene, o simti cum iti impaianjeneste urdorile de dimineata, clipa aia cand nimic nu e decis, in care totul e posibil. Nedefinit, asta e cuvantul care-mi vine, poate nu cel mai bun.

Intotdeauna imi simt dimineata, simt fizic clipa aia de dinainte sa sune ceasul. Inainte sa sar sa ma pis, sa ma barbieresc, sa fac dus, sa pun camasa si ceasul meu scump, sa-mi beau gura de cafea amara (cafeaua cu zahar si lapte e o prostie), sa zambesc, sa vorbesc aferat, apasat, serios, sa iau decizii, sa trag una, si inca una, si inca una, ca apoi sa nu-mi amintesc gustul pe care-l avea blonda sau bruneta, doar o umezeala lipicioasa... inainte sa realizez ca tot de ea mi-e dor, ca mi-e sila de toate pizdele marcate aiurea doar ca sa ma amagesc ca nu mi-e dor, ca nu ma intereseaza, inainte sa-mi repet ca viata merge mai departe.

Inainte de toate astea e vidul. Vid in care ti-e dat sa rescrii povestea, sa asezi o alta ordine. Vidul de dinaintea marelui haos, in care ordinea esti tu. Nu conteaza cine esti, conteaza doar sa alegi. In fiecare dimineata se deschide in fata ta o nisa de cateva secunde in care contezi doar tu. Si alegi in fiecare dimineata cine esti.

Simt o pocnitura dureroasa in genunchi si milioane de fire de praf se inghesuie subcutanat sa se desfete in puroi scarbos.

Rotitele se pun in miscare, agenda incepe sa palpaie, ratiunea inchide cu un trosnit falia magica. S-a terminat. Am motivatii serioase, oricum voma asta verbala nu face decat sa ma irite in final; s-a terminat - asa. si? e si maine o dimineata.  Cat o mai fi...

Randuri absolut neoriginale, inspirate de niste carti citite de-a valma, asta si asta; ciudata lectura, combinatie intre un tip curajos care scrie frumos despre dragoste dar a spus stop cand a vrut muschii lui si un tip care scrie frumos despre urat si pe care l-am iubit mai mult in "fight club" - acolo nu iarta nu salveaza nu da a doua sansa.

"- USP inseamna unique selling proposition...

- Da. Deci noi avem 5 USP's de comunicat. Ce nu e clar?"

Daca as fi fost in trafic as fi deschis geamul si as fi scuipat cu naduf de militari/razoare/baba novac la ora 9 dimineata: "fa! cin' ti-a dat un brand pe mana?!". Dar cum nu eram in trafic si sunt in esenta o doamna de PR, am zambit candid si am continuat sa explic ca un disc stricat: "USP vine de la unic, adica unul, adica....".

autovictimizarea presupune indeplinirea simultana a doua conditii: sa-ti fie mila de tine si sa iti trebuiasca mila celor din jur. recunosc, uneori imi mai plang de mila. dar nu suport mila. prefer indiferenta, dispretul, ura. deci macar de autovictimizare am scapat.

daca eram baiat pana acum eram sef de multinationala cu mba in state, casa in pipera, nevasta manager la o florarie, doi copii blonzi ca mine si vacanta de craciun in maldive platita din august. as fi avut 3 prieteni foarte buni cu care sa merg la meciuri si cu care sa fac afaceri. sunt convinsa de asta.

uneori trebuie sa faci lucruri pe care nu vrei sa le faci pentru ca lucrurile pe care vrei sa le faci iti sunt interzise. si sa faci lucrurile pe care nu vrei sa le faci e singura cale sa ucizi speranta ca poate intr-o zi ai sa poti sa faci lucrurile pe care nu poti sa le faci. dar facand lucrurile pe care nu vrei sa le faci anulezi sansele, oricat de mici, ca lucrurile pe care vrei sa le faci dar nu poti, sa se intample. dar trebuie sa le faci. n-are nici o logica, dar e adevarat.

toata viata mi-am petrecut-o pe banca de rezerve. orice as face nu pot convinge antrenorul sa ma lase si pe mine in teren. sunt popular in echipa si toti ma cred "baiat bun", dar prefera sa paseze altcuiva.

candva foarte de demult am intrebat pe cineva "foarte special" ce ar face daca ar afla ca am o boala terminala si as mai avea de trait doar un an. ar vrea sa-si petreaca anul acela cu mine? "asta e intrebare capcana? vii cu analizele si apoi raspund" mi-a zis persoana...

anul ce-a trecut n-am castigat nici un meci: cu mine, cu dragostea, cu moartea. anul asta a trecut prin mine numai ca sa ia. mi-a luat ce-aveam mai drag fara sa ma invete sa plang. si mi-a pus fericirea pe masa numai ca sa-mi dea cu farfuria in cap doua inghitituri mai tarziu. anul asta mi-a rasturnat sisteme de valori si mi-a ravasit toata mansarda. anul asta a transformat urarea de ani multi in injuratura sau blestem. anul asta vreau sa uit ca a trecut un an prin mine. 

ce inseamna sa fii cool in bucuresti: sa bifezi neaparat concertele, desi cand intra pe scena tipul ex-suede crezi ca a inceput muse si nu stii sa fredonezi nici macar hiturile. mi-a fost cam frig si nu mi-a placut ca n-au prea interactionat deloc cu publicul (ca d-aia mergi la concert, sa feel the vibe, nu sa vezi un dvd mai mare). in rest numai de bine. sunt cool :)

 

sau cum te influenteaza cultura pop/serialele de mare succes despre fetele singure prin NY:

"fata, toate avem in viata un Mr. Big. hm... sau mai multi".

cea mai cretina, hidoasa, stresanta luna. urasc octombrie. cu toata abureala ei de "uite un pic de soare da-ti jos haina si fa o pneumonie mica". si mirosul de zloata burnitata ce incepe sa se insinueze in aer anuntand iarna mutanta jegoasa.